Anca Roșoga
Drumul meu spre mine n-a fost nici uÈ™or, nici elegant. A fost, de multe ori, incomod, brut, È™i plin de momente în care am vrut să fug. Am trăit în orele de dezvoltare personală acel gol în stomac care-È›i spune „nu-mi face bine asta”, de parcă e mai simplu să torni un pahar de vin È™i să dai mai departe. Și pentru o vreme, chiar pare că merge.
Am fost expertă în a ascunde totul sub preÈ™. Zâmbeam, funcÈ›ionam, bifam. Dar ceva în mine se strângea, în tăcere. Și la un moment dat, s-a atins limita. N-am mai avut loc de mine însămi.
Cred că mulÈ›i dintre noi È™tim senzaÈ›ia asta. Venim din copilării unde emoÈ›iile nu prea aveau voie, unde „eÈ™ti bine” era răspunsul corect, indiferent ce simÈ›eai. AÈ™a că am învățat să ne adaptăm. Să ne ascundem. Să devenim performanÈ›i în a părea ok.
Prietenii mei au râs uneori când vorbeam cu pasiune despre psihologie. Și i-am înÈ›eles. Râsul e, de multe ori, un mod subtil de a îmblânzi ceva ce ne înfricoÈ™ează. Dar dincolo de glume, am simÈ›it È™i curiozitate. Și o dorință tăcută de a înÈ›elege. Poate chiar de a simÈ›i altfel. Doar că nu e uÈ™or să cobori în tine. Acolo unde e tăcere, teamă È™i lucruri îngropate de ani.
Sunt psiholog clinician È™i psihoterapeut în formare integrativă. Dar nu vorbesc din cărÈ›i. Vorbesc din experienÈ›a omului care È™tie cum e să îÈ›i fie teamă de propriile trăiri. Care È™tie cum e să-È›i fie ruÈ™ine că simÈ›i prea mult, sau că nu simÈ›i deloc.
Nu cred în reÈ›ete. Cred în curaj. În procese. În paÈ™i mici care nu arată grozav pe Instagram, dar care contează enorm înăuntru.
